Așezat într-o poieniță unde în vechime exista un mic iezer (lac de munte) de la care și-a luat, de altfel, denumirea, Schitul Iezer este considerat unul dintre cele mai izolate centre monahale din nordul Olteniei. Primii cititori menționați în pomelnic sunt voievozii Radu I 1377-1380 și fiul său Mircea cel Bătrân 1386-1418, care au ales ca loc de cititorie această frumoasă zonă, ocrotită de munți înalți, greu accesibili și în vremuri de restriște adăpost sigur în fața dușmanilor. Cu trecerea timpului Schitul Iezerul s-a învechit și s-a degradat, fiind refăcut de către voievodul Mircea Ciobanul 1545-1554, împreună cu soția sa, Doamna Chiajna, fiica domnitorului Petru Rareș 1527-1547.
Între ani 1552-1553 s-a construit biserica din piatră și s-a schimbat hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului, lucrările au fost însă terminate în anii 1567-1568, după moartea ctitorului, de către soția acestuia.
Două mărturii istorice vorbesc despre devastarea Schitului Iezer în urma căreia viețuitorii săi au fost martirizați
Ieromonahul Chiriac Râmniceanu istorisește următoarele: evenimente auzite în anul 1856 din gura bătrânului Ștefan Ieromonahul, starețul de atunci al schitului: fiindcă același domn mai sus pomenit, Mircea, având 2 fete și mărintând-o pe cea mai mică înaintea celei mari, s-a scârbit cea mai mare fată și fugind de la tatăl său Mircea Vodă în țara ungurească a luat în căsătorie pe un ungur nemeș, mare păgân. Mai știa fata că tată-său Mircea Vodă făcuse această mănăstire înzestrată cu moșii și alte ce au trebuit, încă și cu un cazan cu bani puse să zidul mănăstirii Iezerul, ca pentru când se va întâmpla de se va strica mănăstirea, găsindu-se să se facă la loc. Așa că necăjită fiind pe tatăl său, a spus de cea mănăstire soțului său, unde a îngropat și banii iar acela pornindu-se de acolo ca un tiran venind peste munții nemțești și sosind la acel loc pustiu, pe părinții călugări și pe cine au găsit i-au tăiat în bucăți și mănăstirea au surpat-o toată la pământ, căutând și acei bani și găsindu-i, i-au luat și a plecat în țara lui.
Alexandru odobescu în lucrarea sa Opere volumul II Scrieri din anii 1861-1870 spune următoarele: pe lângă Iezer se zice că au fost mine de aur exploatate de sașii din Ardeal. Tradiția spune că însuși Mihai Vodă Viteazul și a lăsat la Iezer rezerva vistieriei sale, mai înainte de a pleca în războiul din Ardeal și ca după ce a fost ucis pe Câmpia Turzii, mănăstirea a fost devastată de năvălitorii străini, care au omorât 300 de călugări ce au locuit pe atunci într-însa și-au luat cu ei comorile ascunse de Mihai la Iezer.
Indiferent din care cauză au fost uciși călugării și schitul pustiit, se spune că locuitorii satului au luat trupurile martirilor și le-au îngropat în aval de schit, cu aproximativ 500 m, pe albia râului Cheia, dăltuind în stâncă 3 cruci în memoria mucenicilor dintre care numai 2 se mai văd astăzi. Locul se numește și astăzi Crucile Moșilor.
În decursul vremurilor schitul s-a degradat fiind de mai multe ori părăsit. În pisania din anul 1720 se menționează că la 1700 schitul era pustiu și surpat. Refacerea Izerului avea să se petreacă între ani 1693-1705, ctitor fiind cuviosul Antonie Schimonahul, după cum spune și pisania de pe peretele bisericii, această sfântă biserică unde se prăznuieșt Vovidenia făcutu-o dintru Întaiu răpostaul Mircea Voievod cu Doamna Chiajna la 1530 și prin trecerea vremurilor din necăutare s-au surpat iar mai pe urmă s-a făcut de iubitorul de Dumnezeu chir IIlarion episcop, ajutând pe Antonie Schimonahul în zilele lui Damaschin Episcop al Râmnicului s-au zugrăvit și s-a înfrumusețat de smeritul între ieromonahi Kir Nicolae leat 7132(1714).
Schimonahul Antonie, născut din părinți aromâni, în anul 1628, în Ianina, ținutul Pindului din sudul Dunării vine în Țara Românească în 1640 și se stabilește la Râmnicu Vâlcea. Îndeletnicindu-se cu comerțul și ajuns la vârsta de 64 de ani, binecuvântatul Antonie s-a hotărât să aleagă calea monahală. După ce a renunțat la ideea de a merge la Muntele Athos, din îndemnul Episcopului Ilarion, cuviosul se stabilește la Schitul Iezer, reconstruind biserica și chiliile, dintre care unele se mai păstrează și astăzi. În partea de apus a bisericii se află un subsol spațios pentru depozitarea alimentelor.
După refacerea schitului și punerea în rânduială a obștii, Sfântul Antonie se retrage în pustie, viețuind în peștera pe care singur și-a săpat-o în stâncă, în aspre nevoințe, până la trecerea sa la cele veșnice în anul 1720.
Între anii 1865-1870 Ieromonahul Dositei Cheianul restaurează biserica, întrucât începuse să se ruineze. Starețul cu binecuvântarea episcopului Iosif Bobulescu se fac și alte lucrări ca restaurarea picturii înzestrarea cu mobilier așa cum se poate vedea din inscripția așezată atunci afară deasupra ușii în partea stângă.
Între anii 1900-1912 pe vremea Episcopului Ghenadie, ctitoria aflându-se în sărăcie, protosinghelul Lascu zugrăvește în întregime altarul, înalță clopotnița din piatră și cărămidă, unde așează 2 clopote, repară chiliile, aducând de asemenea și alte îmbunătățiri gospodărești.
Până în anul 1945 când a murit ultimul stareț, ieromonahul Nicodim, la Schitul Iezer a fost întreținut de un personal monahal restrâns locuind în doar 2 chilii după care schitul va rămâne pustiu.
La anul 1946 schitul a fost repopulat cu maici aduse de la Mănăstirea Sărăcinești încredințându-se conducerea schitului. Tot atunci s-au adus îmbunătățiri bisericii și clădirilor vechi și s-au adăugat anexele gospodărești.
Între anii 1982 - 1983 cu cheltuiala episcopiei se reface clădirea de pe latura sudică a ansamblului mănăstiresc iar între anii 1996-1998 cu sprijinul guvernatorului Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, s-a construit o nouă biserică mai încăpătoare având hramul Schimbarea la Față a Domnului și Sfântul Cuvios Antonie de la Iezer.
La Crucile Moșilor s-a ridicat în anul 1999 troiță din lemn iar în anul 2009 acesta a fost înlocuită cu una din piatră.
În aval de peșteră se află în izvor a cărui apă era folosită de către Sfântul Antonie pentru trebuințele zilnice, această apă fiind bine cunoscută și pentru proprietățile sale curative. Ascuns de pădure și necunoscut pelerinilor care veneau la peșteră, izvorul a fost adus în anul 2000 la drumul forestier pe o distanță de aproximativ 400 m pentru a fi de folos drumeților însetați, vegheat fiind chiar de icoana Izvorul Tămăduirii înălțată cu acest prilej.
Obștea sfintei mănăstiri este condusă în prezent de către maica stareță stavrofora Mihaela Popa, fiind alcătuită din 28 de viețuitoare.
Text preluat din istoricul mănăstirii afișat la intrare
