În București au fost ridicate, de-a lungul timpului, mai multe arcuri de triumf, însă majoritatea nu au rezistat prea mult. Puțini știu că imediat după încheierea Primului Război Mondial s-a construit un prim arc din materiale de slabă calitate, care s-a deteriorat rapid, neputând face față nici măcar intemperiilor. Această experiență a dus la ideea de a ridica o construcție monumentală, durabilă, care să devină un simbol permanent al victoriei și al unității naționale.
În anul 1922, pe vremea când primar al Capitalei era Matei Gheorghe Corbescu, autoritățile au organizat o grandioasă paradă dedicată Marii Uniri. Cu această ocazie, edilul a propus construirea unui Arc de Triumf provizoriu, din lemn, până la obținerea fondurilor necesare pentru ridicarea unuia impunător, din materiale rezistente. Inițiativa sa a fost, însă, intens criticată de opinia publică; chiar și compozitorul George Enescu i-a adresat o scrisoare ironică, întrebând: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?”.
Tot în acel an, cu prilejul încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia de organizare a ceremoniei a hotărât construirea unui Arc de Triumf adevărat, apelând la arhitectul Petre Antonescu. Din cauza timpului scurt, doar scheletul construcției a fost realizat din beton armat, în timp ce basoreliefurile exterioare, menite să înnobileze monumentul, au fost executate în ipsos.
În acea perioadă, monumentul devenise o adevărată rușine pentru imaginea Bucureștiului interbelic, supranumit „Micul Paris”.
În 1932, în urma presiunilor presei, autoritățile municipale au fost obligate să reacționeze. S-a atras atenția asupra stării de degradare a unui monument atât de reprezentativ pentru istoria națională. Drept urmare, s-a decis înlocuirea basoreliefurilor din ipsos cu unele sculptate definitiv în piatră. Arhitectul Petre Antonescu a fost din nou desemnat să conducă proiectul, acordând o atenție sporită detaliilor și finisajului.
Între anii 1935 și 1936 s-au depus eforturi considerabile pentru finalizarea construcției, care avea să devină una dintre cele mai importante realizări arhitecturale din România. Monumentul a fost realizat din granit de Deva, într-un stil clasic inspirat de Arcul de Triumf din Paris. Inaugurarea oficială a avut loc la 1 decembrie 1936. Construcția se sprijină pe doi stâlpi masivi, fiecare dotat cu scări interioare ce duc la terasa superioară. În interiorul Arcului de Triumf funcționează un mic muzeu, deschis publicului doar la anumite ocazii speciale, care include patru expoziții permanente: „Marele Război al Reîntregirii Neamului”, „Heraldica Marilor Familii Boierești”, „Arcul de Triumf în Imagini” și „Marea Unire de la 1918”.
În perioada comunistă, monumentul a avut de suferit în urma politicii antimonarhice. Inscripțiile care îl omagiau pe Regele Ferdinand au fost eliminate de pe fațade, iar portretele în relief ale Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, au fost distruse și înlocuite cu motive florale.
După căderea regimului comunist, în 1989, Arcul de Triumf a fost parțial restaurat. Pe fațada sudică au fost montate două medalioane din bronz care îi înfățișează din nou pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria, restabilind simbolic imaginea originală a monumentului – un omagiu adus unității și demnității naționale.
Artiști de renume în domeniul artelor plastice au contribuit la realizarea detaliilor sculptate, printre aceștia numărându-se I. Jales, C. Medrea, Cuțescu-Storck, Călinescu, C. Baraschi, Jugat, Costin Petrescu și Mac Constantinescu.
Sursa: Historia.ro
