Liviu Rebreanu, o personalitate marcantă a județului Bistrița-Năsăud și ctitor al romanului românesc modern, s-a născut în Târlișua, dar și-a petrecut copilăria la Maieru și tinerețea la Prislop, locuri ce au influențat opera sa literară.
În 1956, un grup de inițiativă a propus înființarea unui muzeu memorial în Prislop, unde scriitorul și-a petrecut anii decisivi pentru cariera sa. Deoarece casa originală a familiei Rebreanu nu mai exista, a fost construită o replică pentru a găzdui muzeul.
Muzeul memorial Liviu Rebreanu a fost inaugurat în 1957, în prezența soției, surorilor și fiicei scriitorului, alături de numeroși admiratori. O placă de marmură amintește de legătura scriitorului cu personajele din romanul „Ion”.
În 1963, bustul scriitorului, realizat inițial de Ioan Nichifor Someșan, a fost înlocuit cu unul nou, din bronz, creat de Romulus Ladea. Tot atunci, satul Prislop a fost redenumit în onoarea lui Liviu Rebreanu. Interiorul muzeului a fost amenajat cu ajutorul văduvei și al surorilor scriitorului, care au donat obiecte și documente valoroase.
În anii '80, lângă casa-muzeu a fost construit un nou edificiu, cu săli de conferințe, expoziții și birouri. Vizitatorii muzeului sunt răsplătiți cu exponate ce ilustrează viața și opera lui Rebreanu, inclusiv obiecte personale, fotografii și piese de mobilier.
Muzeul adăpostește și obiecte legate de romanele „Ion”, „Pădurea spânzuraților” și „Răscoala”, precum și schițe și documente ale scriitorului. De-a lungul timpului, muzeul a fost vizitat de personalități culturale și turiști din întreaga lume, iar printre vizitatori s-a numărat și profesorul japonez Sumiya Haruia, care a tradus operele lui Rebreanu în limba japoneză. În cei peste cincizeci de ani de existență, muzeul a primit peste trei milioane de vizitatori.
Din soseaua ce vine de la Cârlibaba, întovarașind Somesul ba în dreapta, ba în stânga pâna la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul batrân de lemn, acoperit cu șindrila mucegaită, spintecă satul Jidovita și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecatoarea Bârgăului.
Lasând Jidovița, drumul urcă întâi anevoe pâna ce-si face loc printre dealurile strâmtorate, pe urma însa înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Padurii Domnești, mai poposind putin la Cișmeaua Mortului, unde picura veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe subt Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitura de coline.
La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcita de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Sufla o adiere usoara și Hristos își tremura jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri. [vezi imagine]
Ion, vol. I, Liviu Rebreanu
