Domn umblat pe la curtea regelui Franței, Henric al III-lea de Valois şi a mamei acestuia Caterina de Medici și oaspete al dogelui Veneției, domnitorul Petru Cercel (1583-1585) nu a mai găsit potrivit vremurilor sale bătrânul castel al strămoşilor şi a poruncit construcția unei noi reședințe domneşti de foarte mare şi de bună arhitectură cum nota secretarul său Franco Sivori, afirmație întărită în 1585 de francezul Jacques Bongars: Petru Vodă a făcut la Târgovişte un palat mic dar frumos si măreț.
De plan dreptunghiular, cu lungime de 32,5 m şi latimea de 15.5 m, palatul, cu ziduri groase de 1,5 m, orientat nord-sud, era compus din beci, parter şi etaj Parterul îndeplinea funcția administrativă a clădirii iar etajul pe cea particulară, destinată exclusiv familiei domnitoare. Nici pentru parter, nici pentru etaj nu există urma unui acces. Este de presupus un acces diferențiat, pentru etaj o scara paralelă cu zidul de vest, situată deasupra primului gârlici de intrare în beci şi dispărut ulterior pare cea mai plauzibila ipoteză.
Pivnițele, amplasate în axul clădirii, impresionează prin perfecțiunea realizării tehnice. Planul, având forma unui pătrat cu latura de 12 m, se compune din patru compartimente egale, dispuse în jurul unui pilon central de secțiune cruciformă, acoperite fiecare ca bolți semicilindrice. Acestea au avut trei intrări folosite succesiv. Prima, dispusă perpendicular pe latura de vest, cobora pe o pantă lină în lungime de 20 m şi făcea parte organic din clădire. A doua deschisă în jurul anului 1640 este plasat tot pe latura de vest dar paralel, cu accesul dinspre nord, desființând-o pe prima, iar un al treilea acces a apărut în timpul renovării caselor domneşti de către Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi se află pe colțul de sud-est al palatului, cu acces dinspre sud, facilitind legătura cu poarta de pe latura de sud-est a incintei.
Parterul este alcătuit simetric și cuprinde zece încăperi, câte trei de fiecare parte a axului nord-sud, trei la extremitatea nordică și o încăpere mai mare, dispusă transversal, la extremitatea sudică. Aceasta fost impărătiță mai târziu, la sfârşitul secolului al XVI-lea de un zid transversal, obținindu-se, în acest fel, două camere mai mici. De la etaj pornea celebra galerie suspendată, din lemn, care făcea legătura între casa domnească şi balconul bisericii. Acesta era susținul de piloni de zidărie ale caror baze încă se pot observa.
Cele doua clădiri rezidențiale din secolele XV, respectiv XVI deși, construite la mică distanţă unul de celălalt, cca. 3 metri, au funcționat independent până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Legătura între vechile clădiri a fost realizată printr-o boltă de racordare, soluție arhitectonică, ingenioasă și estetică. S-a creat un coridor median care unea la nivelul etajului cele două clădiri, soluție posibilă prin adăugirea nivelului superior peste zidurile din secolul al XV-lea. Pe fațada de est se refac pridvorul ridicându-se şi o loggia cu scară de acces spre grădini iar pe cea de vest, în dreptul primului palat se adaugă o scară de piatră ale cărei fundații se păstrează. Beciul palatului adăposteşte expoziția Lapidarium.
BISERICA MARE DOMNEASCĂ MAICII DOMNULUI
A fost ctitorită în 1584, o dată cu palatul domnitorului Petru Cercel (1583-1585), alături de acesta, spre sud. Lăcaşul poartă hramul Adormirea Maicii Domnului şi a fost realizat in tradiția Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş şi a Mitropoliei Țării Româneşti din Târgovişte, urmând planul cruce greacă înscrisă. Se distinge de bisericile contemporane prin proporțiile sale nemaiîntâlnite până aici, dreptunghiul în ce e se înscrie conturul exterior măsurând 30 x 14 m.
Un element inovativ în arhitectura muntenească este apariția deasupra intrării în naos, a unui balcon (cafas) pentru familia domnească susținut de o boltă descărcată pe doi stâlpi și o colonetă din piatră. Accesul se facea fie direct din palat pe uşa din registrul superior al peretelui de nord al bisericii, aşa numita Punte a Domniţelor, fie pe scara cu balustradă din interiorul naosului.
Prima pictură, de la sfârşitul sec. al XVI-lea sau începutul celui următor, se păstrează parţial în absida diaconiconului şi pe peretele sudic al pronaosului. Interiorul bisericii a fost zugrăvit integral, între anii 1696-1698, la comanda lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) de către o echipă de meşteri în frunte cu grecul Constantinos. Varietatea temelor iconografice, simțul estetic în armonizarea culorilor, ca şi expresivitatea figurilor fac din pictura acestei biserici una din marile realizări ale epocii.
Iconostasul, decorat cu motive vegetale şi zoomorfe expresive, aurite, care poartă stema țării şi anul 1697 a fost comandat de acelaşi domnitor.
Pe peretele de vest al pronaosului a fost zugrăvită cea mai amplă galerie de domnitori munteni care ilustrează, în stânga intrării, la o scară uşor supradimensionată, imaginea domnitorilor: Petru Cercel şi Constantin Brâncoveanu, în ipostază de ctitori, ținând în mână biserica, in spatele cărora se găsesc Neagoe Basarab şi Matei Basarab, iar pe partea opusă de Mihai Viteazul, Radu Şerban, Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino şi Radu Mihnea. Tot aici se găsesc cavourile, goale acum, ale familiei Matei Basarab, piatra de mormânt a Doamnei Elina († 15 august 1653) şi un fragment din lespedea fiului adoptiv Mateiaș († 16 iunie 1652), elemente de artă funerară realizate de meșterul sibian Elias Nicolai. Din bogatul inventar de odinioară al bisericii cel mai important element păstrat este un clopot turnat la Gdańsk (germ. Danzig) în 1669 de către meşterul Gerhard Benningk şi provenit de la mânăstirea ruinată Clatea-Bucium, de lângă lași, ca danie a lui Constantin Duca, ginerele domnului Constantin Brâncoveanu.
A. BISERICA SF. VINERI (BISERICA SF. CUV. PARASCHEVA)
Biserica Sf. Cuv. Parascheva, Sfânta Vineri, Sfânta Petca sau Biserica Domnească Mică este singurul monument, cunoscut până în prezent, în arhitectura Țării Româneşti datând de la mijlocul secolului al XV-lea, păstrat întreg până astăzi.
Cea mai veche mărturie care atestă existenţa bisericii este un ancadrament din piatră având pe lintou o pisanie-pomelnic, scrisă în limba slavonă, amintind pe clucerul Manea Perşanul şi jupâneasa sa Vlădaia, purtând data de 13 iulie 1517. Se pare totuşi că este vorba numai de menționarea unei reparații și nu de ctitoria monumentului. De altfel acelaşi clucer este amintit mai târziu ca întemeietor al bisericii Sf. Nicolae-Androneşti.
Planul bisericii Sfanta Vineri, întocmai ca cel al bisericii-paraclis, este influențat de trăsăturile generale ale tipului de plan triconc de tip Cozia. Biserica prezintă o singură turlă pe naos şi pridvorul masiv cu două rânduri de arce care inițial avea și un turn-clopotniță astăzi dispărut. La exterior prezintă cărămidă aparentă, decorația constând din arce ale căror arhivolte sunt subliniate cu discuri smălțuite în verde, galben şi brun. Pronaosul adăposteşte mormântul doamnei Bălașa, soția voievodului Constantin Şerban (1654-1656), decedată la 21 martie 1657. Se remarcă piatra funerară împodobită cu elemente vegetale, capete de înger și stema Țării Româneşti încadrată de două coroane. Tot aici se odihneşte jupânita Stanca, nepoata lui Constantin Brâncoveanu († 7 mai 1708). O lespede cu inscripție în versuri din 22 septembrie 1761 este pusă deasupra mormântului lui Şerban Fusea care a reparat biserica în anii 1731-1732.
În imediata apropiere a bisericii se găsesc mai multe morminte: Nicolae Fusea - 1854, paharnicul Nicolae Brătescu - 1858, Mihail Drăghiceanu - 5 februarie 1861, Maria Brătescu - 27 iunie 1882, Matilda Grecescu, logodnica lui Alexandru Vlahuţă - 1 iulie 1883.
B. CASA BALAŞA
Reprezintă o construcție civilă cu valoare de unicat în arhitectura Târgoviştei. Amplasată la Nord de biserica Sfânta Vineri a fost ridicată la 1656 la inițiativa doamnei Bălaşa, soția domnitorului Constatin Şerban (1654-1656). Potrivit pisaniei din piatră încastrată în faţada sudică a clădirii destinația clădirii era: să fie de odihnă creştinilor care cad în nevoie. De altfel preocupările Doamnei Bălaşa pentru binefaceri sunt reținute și în epitaful de pe piatra tombală aflată la biserica Sf. Vineri: Fost-au... săracilor miluitoare... şi a toată sărăcimea (şi) oameni pătimaşi, ca o destoinică ajutătoare. În 1824 azilul funcționa potrivit privilegiului acordat de domnitorul Grigore IV-lea Ghica (1822-1828) după care aici sunt bolnavi pentru tămăduirea patimilor lor.
Planul construcției cuprinde 4 încăperi dispuse în şir pardosite cu cărămidă acoperite cu bolți de tipul în cruce cu muchii teșite. Accesul este asigurat prin două săli atât spre biserica Sfânta Vineri cât și pe latura de nord spre zidul de incintă. Golurile uşilor şi ferestrelor sunt arcuite la partea superioară iar învelitoarea este din şiță pe şarpantă înaltă. La exterior, spre sud de casa Bălașa se mai află ruinele unei clădiri anexe formată din tindă şi două camere din zidărie de cărămidă, posterioară casei Bălașa.
Accesul exterior pentru Casa Bălaşa, respectiv biserica Sfânta Vineri este plasat la Sud de biserică între cele două ziduri de incintă constând într-un mic corp de gardă şi un coridor boltit spre exterior.
A. ANEXELE GOSPODĂREŞTI ŞI CASELE SLUJITORILOR
Singurele informaţii asupra construcțiilor destinate slujbaşilor curţii şi a anexelor gospodăreşti ne-au parvenit din timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Un document din 6 septembrie 1696 menţiona că grajdurile şi slomnul (adăpost deschis pentru vite şi atelaje) situate lângă baia domnească au fost acoperite cu şindrilă. S-au păstrat la nivelul solului două clădiri, din care prima (A) ridicată în timpul domniei lui Matei Basarab, orientată pe axa lungă est-vest prezenta dimensiunile 20 x 9 m, 4 camere pe latura de Sud şi o prispă mărginită la capete de două mici încăperi. Probabil după 1700 i se adauga o scară din cărămidă în colțul de sud-est. A doua clădire (B) prezenta un plan dreptunghiular cu un zid median şi trei ziduri transversale. Se remarcă existenţa unei deschideri de cca. 6 m spre nord-est la punctul de joncţiune cu locuinţa A. Pentru datarea clădirii B în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) menţionăm şi o fereastră de tip brâncovenesc provenită dintr-un perete prăbuşit.
B. CASA DIONISIE LUPU/CASA ARAMA (MUZEUL TIPARULUI ȘI CĂRȚII VECHI ROMÂNEȘTI)
Lângă poarta mare, deschisă în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) pe latura de sud-est, pentru atelaje, a fost adosatä zidului interior de incintă o casă egumenească. Inițiativa construirii acestei case a fost cauzată de cutremurul din toamna anului 1802 care a dus la avarierea grava a Mânăstirii Dealu al cărei egumen era în vremea aceea Dionisie Lupu (1795-1807) ajuns mai târziu Mitropolit al Țării Româneşti. Prin documentul din 27 decembrie 1802 domnitorul Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) hărăzeşte Mănăstirii Dealu drept metoh Biserica Sfânta Vineri, teren în Curtea Domnească şi grădinile domneşti. Dintr-un document din 14 aprilie 1803 constatăm că deja se construia: o pereche de case mari, cu case sus, cu odai jos, cu pivniţă, cuhnie şi grajd. Dimensiunile clădirii erau de cca. 27x9m.
Planimetric la beciul cu doua compartimente, puţin adânc, realizat din zidărie în casete, erau ataşate la nivelul parterului două odai de serviciu, magazii şi un coridor pe toată lungimea faţadei de nord. La etaj foişorul spatios în care se ajunge prin scara alipită faţadei de nord, două încăperi amplasate drept dormitoare iar a treia spre vest iar a treia spre vest ca sufragerie dincolo de care era plasată o cămară cu accesul printr-o scară de serviciu adăugată laturii de vest.
În 1889 clădirea a intrat în proprietatea preotului Nicolae Grigorescu Aramă, care o va reconstrui în stil neoclasic. De aici şi provenienta numelui sub care este, mai ales târgoviştenilor, cunoscută clădirea: Casa Aramă. La începutul secolului XX imobilul a fost folosit ca: internat şcolar particular, local al poliţiei oraşului iar în timpul Primului Război Mondial a fost sediu comandamentului german de ocupație-1916- -1918.
Proiectul de conservare şi restaurare a unor obiective ale curţii domneşti din Târgovişte, derulat între anii 2008-2010, a permis reconstruirea clădirii, la scara 1:1, Fotografia de la 1867, când Carol Pop de Syathmary a surprins, din Turnul Chindiei şi vechea casa a lui Dionisie, pe fundalul panoramic al zonei de sud-est a oraşului, a fost, în acest context, de mare ajutor. La parter, în acest moment, funcționează Muzeul Tiparului și Cărții Vechi Româneşti. Unic în ţară prin valuarea documentar istorică şi artistică a exponatelor, acesta găzduieşte în primul rând rezultatele tiparniței instalată la Mănăstirea Dealu, la comanda domnului Radu cel Mare (1495-1508), de călugărul muntenegrean Macarie şi prima carte tipărită în Țara Românească: Liturghierul (1508), precum şi Octoihul slavon (1510) şi Tetraevanghelul slavon.
Text preluat din panoul de prezentare afișat în curte.
