București

Bucureștiul, capitala României, se află în centrul Câmpiei Române, la egală distanță de dealurile subcarpatice și de Dunăre.

Bucureștiul este situat la o distanță de 60 de kilometri de Ploiești, 175 de kilometri de Brașov, 65 de kilometri de Giurgiu și 220 de kilometri de Constanța.

La aceeași latitudine cu Bucureștiul se mai află și orașele Yalta (Crimeea), Genova (Italia), Bordeaux (Franța), Belgrad (Serbia), Minneapolis (SUA) și Harbin (China).

Bucureștiul este un oraș situat într-o regiune bogată în ape. Argeșul și afluenții săi Dâmbovița, Ciorogârla, Sabarul, Neajlovul, Glavaciocul, condițiile de climă și sol, precum și nivelul ridicat al apelor freatice au permis dezvoltarea unei bogate vegetații arborescente în împrejurimi.

Luncile largi, cu vegetație bogată, sunt ideale pentru plimbări și relaxare. Zăvoaiele oferă posibilități de recreere și agrement. Pădurile răcoroase de stejari oferă un refugiu de la agitația orașului. Lacuri frumos amenajate sunt locuri de relaxare și agrement pentru locuitori și turiști.

Climatul Bucureștiului este temperat-continental, cu variații mari între anotimpuri. Vara este caldă, cu temperaturi medii de 30-35°C, iar iarna este blândă, cu temperaturi medii de -3°C. Temperaturile extreme au fost de 51,1°C în 1945 și -30°C în 1942.

Orașul București este înconjurat de o serie de oglinzi de apă care au o suprafață totală de 2500 ha. Acestea au un impact pozitiv asupra microclimatului, mai ales în zilele de vară, prin faptul că reflectă lumina solară și ajută la reducerea temperaturii.

Bucureștiul este un oraș cu o istorie bogată, care datează din timpurile cele mai îndepărtate.

În mai multe locuri din București, inclusiv pe malurile Colentinei, la Biserica Bucur, la Mihai Vodă și în Bucureștii Noi, au fost găsite unelte și arme de cremene, care sugerează că oamenii din epoca paleolitică au locuit în zonă.

În Dudești, Tei și Giulești, au fost descoperite colibe, unelte din cremene, vase de lut ornamentate și vetre.

La începutul mileniului I d.Hr., pe teritoriul Bucureștiului s-au stabilit triburile geto-dacice, care erau o ramură a tracilor și care au dezvoltat o civilizație și o cultură deosebit de complexe. Geto-dacii aveau relații comerciale cu lumea greacă și romană.

Traian a cucerit Dacia în anul 106 și a transformat-o în provincie romană. Dacia a rămas sub ocupație romană timp de aproape 170 de ani, în timpul cărora s-a produs o fuziune între cultura dacică și cultura romană. Această fuziune a dat naștere poporului român.

În ultimii ani, arheologii au descoperit pe aceste meleaguri 16 mărturii ale vieții din epoca romană, printre care vase de ceramică, monede, bijuterii și obiecte de uz casnic.

Statuete din bronz înfățișând zeitățile Venus și Apollo, un mormânt de inhumație (Lacul Tei); o sabia, un topor, o placă de bronz de la o armură și una de la un harnașament precum și monede romane (Giulești); 13 zale dreptunghiulare ce au aparținut unei armuri romane (Militari) și un mic tezaur de monede de bronz (Cățelu-Nou)

Prima mențiune documentară a orașului București datează din 1459, când domnitorul Vlad Țepeș a emis un hrisov prin care întărea stăpânirea unor boieri din Oltenia asupra unor moșii. În acest hrisov, orașul este menționat ca fiind cetatea București, ...s-a scris în septembrie 20 în cetatea București în anul 6968 (1459)

Conflictul cu turcii din vara anului 1462 a condus la înlăturarea lui Vlad Țepeș, după care Radu cel Frumos a preluat domnia și s-a stabilit la București. La data de 14 octombrie 1465, acesta a desemnat orașul ca reședință oficială de scaun.

Vlad Țepeș a ales Bucureștiul ca reședință pentru a fi mai aproape de Dunăre și a putea respinge mai ușor atacurile turcești. Radu cel Frumos, care era un aliat al turcilor, a ales și el Bucureștiul ca reședință pentru a fi mai aproape de stăpânii săi, care se aflau în Cetatea Giurgiu și cu ajutorul cărora a ocupat tronul.

Bucureștiul și Târgoviște au fost pe rând reședințe domnești. Deși Târgoviște, situată mai aproape de munți, era mai puțin expusă atacurilor, majoritatea voievozilor preferau să se stabilească la București.

În timpul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1545-1554), a avut loc o importantă creștere economică și politică a orașului. În acea perioadă, au fost construite Curtea Domnească împreună cu o biserică domnească, care reprezintă cel mai vechi monument istoric din București păstrat până în zilele noastre. Curtea Veche a fost nucleul din jurul căruia s-a dezvoltat orașul medieval.

În Evul Mediu, Bucureștiul, ca și alte orașe din Europa, a fost supus unor calamități precum distrugeri, incendii și epidemii. Cu toate acestea, orașul a manifestat o capacitate remarcabilă de refacere.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, Bucureștiul a cunoscut o perioadă de declin din cauza distrugerii orașului de către oastea lui Sinan Pașa.

Turcii, în ciuda înfrângerii de la Călugăreni, au reușit să ocupe Bucureștiul. Cu toate acestea, în curând au fost forțați să părăsească orașul de către ofensiva lui Mihai Viteazul. Înainte de a pleca, au jefuit orașul și i-au dat foc. Un martor ocular relata următoarele: Astăzi, de abia se mai înfățișează călătorului, ici și colo, câte o casă.

Bucureștenii au început să-și reconstruiască repede locuințele din lemn și stuf. Cu toate acestea, în toamna anului următor, tătarii au atacat orașul și l-au incendiat.

Din considerente politice și strategice, Mihai Viteazul a decis să își mute reședința din nou la Târgoviște, unde a rămas timp de aproape trei decenii.

În a doua parte a secolului al XVII-lea, în București, activitatea economică se dezvolta intens. Schimbarea permanentă a domniei (în 1659) și transferul Mitropoliei de la Târgoviște la București au contribuit la consolidarea importanței orașului în domeniile economic, cultural și politic.

Dominația otomană, sistemul feudal și, în special, impozitele ridicate, au provocat nemulțumiri profunde în rândul populației.

În anul 1655, o revoltă a seimenilor și dorobanților a izbucnit la București. Această revoltă a fost cauzată de nemulțumirea militarilor față de măsurile domnitorului Constantin Șerban. Revolta s-a răspândit rapid și a cuprins și orășenii și țăranii din împrejurimi. Masele răsculate au devastat casele marilor dregători.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Bucureștiul a cunoscut o perioadă de prosperitate alocându-se sume importante pentru proiecte de construcție, îmbunătățind astfel aspectul orașului. Pe lângă aceasta, el a înființat o instituție de învățământ superior și a sprijinit tipăriturile.

Dezvoltarea comerțului și diversificarea meșteșugurilor au condus la extinderea orașului prin inaugurarea unor noi căi de acces, inclusiv Podul Mogoșoaiei (actualmente Calea Victoriei) și Podul Târgului din Afară (astăzi Calea Moșilor). Totodată, s-au ridicat hanuri destinate găzduirii negustorilor.

În perioada fanariotă (1716-1821), care reprezenta cel mai pronunțat stadiu al stăpânirii otomane, orașul a înregistrat o creștere continuă, menținându-se ca un centru important din punct de vedere economic, politic și cultural în regiunea Balcanilor. Acest lucru a fost influențat și de interesul direct manifestat de Turcia, Austria și Rusia, care se luptau pentru supremație în zona Dunării. Înființarea consulatelor străine la București (rus, austriac, prusac, francez, englez), reflectând noul echilibru de putere la nivel internațional, a contribuit la dezvoltarea comerțului și la consolidarea poziției politice a Bucureștiului pe scena europeană.

Orașele medievale din Europa Occidentală s-au dezvoltat în interiorul unei cetăți, cu un plan urban strict parcelat. Acest lucru a dus la apariția unor orașe cu case înghesuite, cu o singură piață centrală, unde se aflau primăria și catedrala. Bucureștiul, pe de altă parte, a avut o dezvoltare urbană diferită.

În jurul curții domnești s-au adunat meșteșugarii, organizându-se pe bresle, fiecare avându-și patronul și biserica sa, formând astfel sectorul comercial al orașului. Dincolo de această zonă, fie pe marginea drumurilor, fie pe pământul moșiei pe care o dețineau, boierii au construit propriile curți, cu o gospodărie adaptată stilului de viață medieval. Acestea includeau conacul, biserica (capela familiei) și anexele aferente. În decursul timpului, doar lăcașurile bisericești au supraviețuit din aceste construcții.

Din aceeași cauză, numeroase mănăstiri s-au ridicat în apropierea curții domnești pe teritoriul actual al Bucureștiului, cu unele construcții încă prezente și astăzi, în timp ce din altele s-a mai păstrat doar biserica. Acestea sunt motivele pentru care în prezent există un număr considerabil de biserici în București.

În Bucureștiul de altădată, hanurile erau locuri importante pentru călători, negustori și locuitori. Acestea erau locuri de popas, unde călătorii puteau să se odihnească și să mănânce, iar negustorii puteau să-și depoziteze mărfurile. Hanurile din București au contribuit la imprimarea unui caracter oriental orașului, care a fost observat de toți călătorii străini care au trecut prin București de-a lungul secolelor.

În timp, în special în secolele XVIII și XIX, orașul s-a dezvoltat, fiind construite clădiri reprezentative care au dat naștere centrului orașului de astăzi. În secolul al XX-lea, construcțiile moderne au definit profilul orașului modern, dar multe cartiere au păstrat tradiția caselor mici cu grădini întinse.

Numărul monumentelor de arhitectură din oraș este relativ mic și se datorează în principal a două cauze: intervenția trupelor de ocupație sau a autorităților comuniste și calamitățile naturale. Între secolele XVIII-XIX s-au produs 6 cutremure care au distrus o serie de obiective, iar între secole XVI-XIX 18 incendii mari s-au abătut asupra Bucureștiului. Cel mai puternic a fost incendiul din 1847 care a ținut trei zile și a distrus un sfert din oraș (12 biserici, 13 mahalale cu 2000 de case).

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, România a cunoscut două revoluții importante, cea din 1821 și cea din 1848. Acestea au marcat începutul procesului de modernizare a țării și au dus la schimbări importante în toate domeniile vieții sociale, politice și economice.

Pe data de 31 martie 1821, Tudor Vladimirescu ajunge în apropierea Bucureștiului cu armata sa formată din țărani din Oltenia și stabilește baza la Cotroceni. Pe data de 2 aprilie, înconjurat de trupele sale, el pătrunde solemn în București. Călare, însoțit de un preot purtând o cruce și un pandur cu steagul de mătase albă, Tudor nu ținea în mână o sabie, ci o pâine imensă, simbol al prosperității și al păcii. În luna aprilie, Tudor a preluat controlul asupra locurilor strategice din București, incluzând Mănăstirea Mihai Vodă, grădina lui Bellio (Bellu), Mitropolia și mănăstirea Antim. Îngrijorați de amploarea mișcării revoluționare, boierii au solicitat intervenția trupelor turcești. Atunci când trupele turcești se apropiau de București, Tudor și cei 4000 de panduri ai săi au decis să părăsească orașul, evitând astfel distrugerea acestuia în posibilele confruntări. Din păcate, în urma unui act de trădare, Tudor a fost ucis.

Chiar dacă învăluită în sânge, mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu a încheiat era domniilor fanariote, a afectat profund sistemul feudal și a semnat debutul istoriei moderne a României.

Bucureștiul a devenit epicentrul mișcării ideologice și politice revoluționare de la mijlocul secolului XIX, cu participarea a numeroși intelectuali. Societatea secretă Frăția, înființată în 1843, a avut un rol semnificativ în coordonarea revoluției din 1848.

Pe 11 iunie 1848, la apelul comitetului revoluționar condus de Nicolae Bălcescu, 6000 de locuitori ai orașului s-au adunat pe Podul Mogoșoaiei. Ei au înconjurat palatul domnesc și au determinat pe domnitorul Gheorghe Bibescu să semneze o Constituție ce includea importante reforme sociale. A fost stabilit un guvern provizoriu, iar primul decret al acestuia a văzut înființarea steagului național, format din trei culori: roșu, galben și albastru.

La data de 15 iunie, cetățenii adunați în masă pe Câmpia Filaretului, cunoscută atunci sub numele de Câmpia Libertății, au jurat să apere Constituția. Acest eveniment marchează transformarea Bucureștiului în epicentrul revoluției pașoptiste din Țara Românească.

După patru luni de conducere revoluționară, în care marea boierime a încercat de mai multe ori să răstoarne guvernul, s-a recurs la implicarea armatelor străine.

Pe 29 ianuarie 1859, Bucureștiul devine martorul unui moment semnificativ în istoria poporului român - Unirea Principatelor. La data de 24 ianuarie 1862, domnitorul Al. I. Cuza proclamă solemn unificarea definitivă a Principatelor, stabilind astfel Bucureștiul drept capitală a țării.

Orașul București, spunea Mihail Kogălniceanu, este de secole făcut pentru ca să fie capitala României. Nicăieri, în nici un alt oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popor cu aspirații mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat.

În București, Alexandru Ioan Cuza și colaboratorii săi apropiați au elaborat reforme menite să contribuie la modernizarea României, printre care reforma agrară a fost centrală, întâmpinând rezistența puternică a unei părți a burgheziei și moșierimii. Ca urmare a acestei opoziții, în 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice, iar conducerea țării a fost preluată de principele Carol de Hohenzollern de Sigmaringen, care a urmat la domnie până în 1914.

Ca rezultat al schimbărilor economice, politice și sociale la nivel național, Bucureștiul ocupă un loc de frunte în promovarea noilor relații de producție de tip capitalist. În acest oraș s-au înființat diverse întreprinderi industriale, iar în 1866, filiala București a băncii imperiului otoman a devenit Banca României. Într-un an, a fost promulgată prima lege monetară, adoptând leul ca unitate monetară.

În domeniul urbanistic, orașul experimentează o creștere remarcabilă. În 1857, Bucureștiul a devenit primul oraș din lume iluminat cu lămpi de petrol, cu mențiunea că Viena a introdus iluminatul doi ani mai târziu, în 1859, începând cu gara și marile magazine. În plus, în 1869, s-a deschis linia ferată București-Giurgiu.

Prima stație feroviară din oraș, Filaret, se afla pe înălțimile denumite la fel și, în prezent, este una dintre stațiile de autocare ale Capitalei. Gara de Nord a fost deschisă în 1872. În același an, la București, a fost pusă în funcțiune prima linie de tramvai cu cai, iar în 1882 a fost introdus iluminatul electric. În 1894, pe străzile Capitalei, a apărut și primul tramvai electric.

Pe 9 mai 1877, Adunarea Deputaților a declarat, în mijlocul aclamațiilor din partea miilor de cetățeni adunați în fața clădirii parlamentului, ruperea legăturilor cu Poarta și recunoașterea independenței României. Independența României a fost dobândită prin participarea României la războiul ruso-româno-turc din 1877.

În timpul primului război mondial, România s-a angajat în conflict alături de puterile Antantei, după ce a menținut neutralitatea timp de doi ani.

Pe măsură ce forțele române au traversat Carpații, angajându-se într-o campanie de succes în Transilvania, trupele germane care se deplasau dinspre sudul Dunării au ocupat Muntenia.

În perioada 16-20 noiembrie 1916, s-a desfășurat una dintre cele mai ample acțiuni militare pe frontul românesc, având loc pe Neajlov și Argeș. Aceasta a reprezentat ultima încercare de apărare a capitalei împotriva ocupației. După un început promițător, armata română, depășită numeric și tehnic, a fost obligată să se retragă în Moldova. La data de 23 noiembrie 1916, trupele germano-austro-ungare au ocupat Bucureștiul, stabilind în următoarea săptămână o administrație militară în oraș.

În semn de apreciere pentru apărarea Bucureștiului, Italia și Franța au acordat capitalei Crucea de război.

Guvernul Republicii Franceze, a arătat printre altele mareșalul Joffre în discursul rostit la București în august 1920 și-a făcut marea cinste de a mă însărcina să vin pentru a remite orașului București Crucea de război franceză prin citarea capitalei României în ordinul de zi pe armată. Franța a dorit să exprime în mod măgulitor admirația sa pentru orașul dvs. care a suportat cu atâta sânge rece și bărbăție asprele încercări ale războiului. Astfel, nobila dvs. populație s-a arătat vrednică de eroii lui Traian și ai lui Mihai Viteazul.

Încheierea primului război mondial a semnalat și în același timp constituirea statului național-unitar român prin integrarea Transilvaniei în România. Prin urmare, la 1 decembrie 1918, Bucureștiul a devenit capitala noului stat național unitar, România.

Pe data de 23 august 1944, guvernul Antonescu a fost arestat în palatul regal și dus într-o locuință secretă situată în cartierul Vatra Luminoasă. Forțele armate române și grupurile de civili au procedat imediat la dezarmarea trupelor germane prezente în București.

Spre finalul zilei de 25 august, forțele militare românești și grupuri de civili, care se angajaseră în luptă timp de două zile sub atacul intens al aviației germane, au eliberat orașul de trupele hitleriste ocupante.

Soldații români și locuitorii capitalei s-au angajat într-o luptă intensă, provocând ocupanților hitleriști pierderi semnificative atât în vieți umane, cât și în resurse materiale. Aproximativ 7000 de soldați hitleriști, inclusiv 7 generali, au fost capturați. Prin urmare, după 5 zile și 5 nopți de confruntări armate, Bucureștiul a fost complet eliberat.

Arhitectura comunistă a avut un impact negativ asupra Bucureștiului. A distrus monumente istorice importante, a alienat locuitorii și a dus la o serie de probleme urbanistice.

În perioada 1947-1989, regimul comunist din România a folosit arhitectura ca o unealtă de propagandă și control. În acest scop, au fost construite o serie de clădiri monumentale, care simbolizau puterea și prosperitatea statului, precum și o serie de cartiere de blocuri, care aveau ca scop dezrădăcinarea locuitorilor și transformarea lor în "oamenii noi" ai comunismului.

În perioada de început (1947-1960), arhitectura bucureșteană este puternic influențată de modelul sovietic. Sunt construite o serie de clădiri monumentale, precum Casa Scânteii (1952-1957), care simbolizează puterea noului regim, și Sala Palatului (1960), care este un exemplu de arhitectură socialistă realistă. De asemenea, sunt construite primele cartiere de blocuri, care sunt amplasate în principal la periferia orașului.

În perioada 1960-1970, arhitectura bucureșteană începe să se diferențieze de modelul sovietic. Sunt construite clădiri mai moderne, precum Hotelul Intercontinental (1965-1971) și Centrul de Televiziune (1966-1972). De asemenea, sunt construite noi cartiere de blocuri, care sunt mai dense și mai înalte decât cele din perioada anterioară.

În perioada 1970-1989, arhitectura bucureșteană este dominată de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu. Ceaușescu are o viziune megalomanică pentru București, pe care o numește "capitala mileniului III". În acest scop, sunt planificate o serie de proiecte grandioase, care însă nu se vor finaliza niciodată. Printre aceste proiecte se numără Casa Poporului (1984-1989), care este cea mai mare clădire administrativă din lume, și Centrul Civic, care ar fi trebuit să fie o axă majoră de circulație și de dezvoltare urbană.

Arhitectura comunistă a avut un impact profund asupra Bucureștiului. A schimbat radical aspectul orașului, a distrus multe monumente istorice și a creat o serie de probleme urbanistice.

În numele modernității, regimul comunist a distrus o serie de monumente istorice importante, precum manastirea Cotroceni (1984), manastirea Vacaresti (1986) și biserica Sf. Spiridon Vechi (1987). Aceste distrugeri au fost condamnate de comunitatea internațională și reprezintă o pagubă majoră pentru patrimoniul cultural românesc.

Clădirile comuniste, în special cartierele de blocuri, au fost concepute pentru a ușura controlul regimului asupra populației. Acestea sunt amplasate în mod compact, cu puțin spațiu verde, și au o arhitectură repetitivă, care nu stimulează creativitatea sau imaginația. Ca urmare, locuitorii acestor clădiri se simt adesea izolați și lipsiți de identitate.